Mere, pere, castraveţi…
-Ce anume pregatiţi pentru Salon, domnule Cezanne?
-Un ţucal cu ……, domnule MANET!
-Ce vezi când mă priveşti prin lornion, iubite Zola?
-…dragul meu, Claude Lantier…
Brusc începeam să ţip la Hortensia:
-Nu mişca. Ce (!), sămburele mişcă în prună?
Atunci, iubitul s-a pornit să o tragă pe roată,
stacojiu înghiontind-o, verde smulgându-i părul,
văluri în valuri.
-Lasă-mă!!!
-Vino, vino, priveşte: Dejunul pe iarbă, Omul cu urechea tăiată, Casa Spânzuratului…
-Iartă-mă, sunt absolventă de arte frumoase…
-Nici un cuvânt, învaţă cum se comportă o nouă Olimpie.
-Pere Tanguy!!! Pere Tanguy!!!
Mere, pere, castraveţi,şi un gheţar de lapis lazuli,
în ochi, în stomac, în firul de praf,
amestecat cu cuţitul, de os.
-Pănza aceasta este un fals, azvârle-o-n copac.
-Tată, pot decupa ferestrele tablourilor rătăcitoare prin pod?
-Da fiule, taie, taie adânc,
prin întuneric, trebuie mai ales să se vadă.
-L-aţi salvat? Aţi salvat pictorul de la moarte?
-Nu vreau să mă laud, n-a fost uşor…
culori, femei nostime, migala ierbii-
goblenuri madrigal suprapuse pe mâzgăleala damnată-
scuzaţi-mă, ştiţi… el- citez-: “picta din bojoci”,
priviţi, recunoaşteti sub blana blondei răpiri din serai, un sumbru portret?
-Linişte. S-a întors! S-a întors bancherul din Aix.
- Vedeţi strălucirea cocorilor pe borul în flăcări?
şi acolo… la scăldătoare vedeţi darul comorii ascunse?
Mere, pere, castraveţi…
-Acum înţeleg umbra centrifugă a muntelui.
Trebuie să învăţ să pictez…
De-ar fi şi măine senin…Lumea, lumea nu mă înţelege, dar nici eu nu înţeleg lumea, Repeta vizitiului omul cu penelul în mâna,
în timp ce Rafael, Gabriel, Mihail
îi deznodau de la gât biciul decoraţiei franceze,
-Maestre, primiţi Legiuniea de Onoare.
-Vă mulţumesc, mă simt onorat…
Măine aş dori să pictez un peisaj, un portret, poate….o natură moartă;- Doar nu degeaba m-am căţărat pe munte.
Chiar acum citesc, carmen, La vie de Cézanne de Henri Perruchot, sursa, presupun, si a citatelor tale…Pot sa intzeleg ce te atrage la el ( si ce ma atrage si pe mine, la el…) Stii, desigur, ca una din vorbele lui preferate (un adevarat lait-motiv in carte) este “viatza e inspaimantatoare!”…Totala lui inaptitudine sociala, frica patologica ca cineva “va pune gheara pe el”, alternantzele violente de exuberantza si deprimare totala, toate astea le cunostem si noi…Poemul tau resuseste sa alcatuiasca un mozaic Cézanne credibil…De cealalta parte, ramane opera: de un calm suprem, sclipitoare, rara ca o colectzie de pietre pretzioase incase (fiindca vorbesti si de lapis-lazuli…), de o frumusetze austera, in totala contradictzie cu omul…E ca si cum tot ce era bun in el a trecut in opera, lasand “reziduurile” pentru viatza…
danu
Buna Danu,
M-ai prins. Sursa ciatelor din poeziile dedicate pictorilor este Henri Perruchot, un scriitor care
m-a ajutat sa depasesc un moment foarte dificil din viata, facandu-mi cunostinta cu “pictorii mei”. Cat despre gheara, se pare ca avea de ce se teme:) Daca nu ma insel, destinul nu i-a rezervat cea mai minunata “sotie”…dar cine sunt eu sa judec. Important este ca toti marii pictori au reusit sa se smulga din gheara vesnica in ciuda multiplelor lor pacate. Cred ca misiunea lor a fost a ne daruiasca o lume mai “frumoasa” si au reusit in ciuda tuturor privatiunilor sa si-o indeplineasca. Faptul ca nu
si-au luat plata pe pamant, unde au avut parte majoritar de privatiuni-este o dovada ca in cer se bucura de loc cu verdeata si ca pacatele le sunt iertate.
Multumesc pentru ca ai lasat un gand. Ne intalnim in 5 minute pe blogul tau.
C.